DESPRE ÎNCEPUTURILE SERVICIULUI SECRET AL ARMATEI

 

                                            arhivist Bogdan Constantin Dogaru

 

 

În epoca modernă primele structuri care au avut atribuții informative în cadrul forțelor armate din Principatele Dunărene au fost grănicerii. În contextul tulburărilor revoluționare ale bulgarilor de la Brăila, din perioada 1841-1843, prin Jurnalul Sfatului Administrativ (Ocârmuitor) al Moldovei din 4 mai 1842 grănicerilor care asigurau paza pe linia Dunării la Galaţi li se trasau sarcini informative: „Hatmanul să deie în taină cuvenitele poronci ca ofiţerii păzători marginii Dunării să aibă o neadormită priveghere spre iscodire relaţiilor tainice, de orice parte cu acei de loc şi să le facă cunoscute îndată comandirului acelui garnizon, carele să se înţăleagă cu părcălabul spre a lua cele mai pripite măsuri”[1].

Tot pe la 1841/1842, și tot în contextul tulbure al revoltei bulgarilor, o structură de informații a luat naștere în cadrul armatei Valahiei (Țării Românești). Existența sa este consemnată în memoriile colonelului Grigore Lăcusteanu: „Eu mă aflam cu ștabul batalionului la Calafat, având și un mic corp de observație (trimețându-mi pe căpitan Macedonschi cu 400 soldați) și mai mulți spioni ai Agiei din București ca să observ satele bulgare din Valahia Mică (Oltenia), precum satul Poiana, moșia lui vodă Miloș Obrenovici care era de două mii de familii bulgare și altele[2]”.

Este important de subliniat faptul că structura informativă a unei forțe polițienești civile, Agia, a fost pusă la 1842, în împrejurări excepționale, la dispoziția și sub comanda armatei. O situație asemănătoare o vom întâlni mai târziu, în timpul Primului Război Mondial, când organele Siguranței Statului, împreună cu rețeaua informativă vor fi puse sub comanda și la dispoziția Ministerului de Război.

Dar primul Serviciu Secret al Armatei, în adevăratul sens al cuvântului, a fost organizat la 1848 de ofițerii revoluționari munteni. Structura de informații trebuia să acţioneze în special pe Valea Dunării, atât în localităţile româneşti de pe malul stâng (Calafat, Islaz, Giurgiu) cât şi în localităţile otomane de pe malul drept (Vidin şi Nicopole). Generalii Gheorghe Magheru şi Cristian Tell l-au însărcinat la 1 august 1848 pe colonelul Nicolae Pleşoianu cu înființarea acestei structuri de informaţii. Pentru „a cunoasce toate mişcările turcilor” acesta trebuia să găsească „oameni cinstiţi, oameni cu caracter şi închinaţi causei”, pentru a fi trimişi la Calafat şi la Diiu (Vidin) în Imperiul Otoman „să spioneze în secret toate momentele turcilor şi cele ce se vorbesc p’acolo pentru causa noastră”.

Reţeaua informativă a Serviciului Secret al Armatei trebuia să acţioneze pe ambele părţi ale graniţei dunărene: „Tot asemenea veţi face şi la Islaz, unde sper că veţi ave vreun amic credincios, în care să vă confiaţi a spiona cele ce se fac şi se vorbesc acolo, şi la Nicopole în Turcia. Aceşti spioni, precum însuşi dv. sciţi, trebuie să fie oameni vrednici de toată încrederea, şi să-şi săvârşească misiunea cu mare băgare de seamă şi bună manieră spre a nu fi descoperiţi şi apoi să ne trădeze sacra noastră causă”. O supraveghere atentă trebuia făcută în Calafat „unde veţi ave un într-adins orânduit, carele să vă trimită sciinţă despre orice pe toată ziua, pe care să mi le împărtăşiţi şi dv. mie (…) ca să ne consultăm împreună ce trebuie să facem”.

Însuşi Magheru angajase ca agent secret pe evreul Bura Fischer din Craiova, căruia îi plătise „prea bine”, ca să meargă la Vidin în Turcia „să spioneze toate mişcările turcilor în privinţa causei noastre, şi prin d. Romanescu să-mi comunice cele ce va afla”[3].

Toate informaţiile obţinute trebuiau comunicate la comandamentul militar al generalului Magheru de la Râmnicu-Vâlcea.

Din scrisoarea colonelului Pleşoianu din 3 august 1848 aflăm că structura de informații devenise deja operativă. Agentul informator de la Vidin, Hristofi (Christofi), raporta că la 31 iulie în localitate sosiseră 2.000 de turci care îşi instalaseră corturile pe malurile Dunării aşteptând noi ordine. La rândul său, Bura Fischer adusese şi el informaţii despre deplasarea trupelor otomane. Şi în Nicopole, Pleşoianu avea un „om de bună nădejde” care urma să îl înştiinţeze „fără zăbavă de ceea ce va afla”[4].

Supravegherea tainică a mişcărilor trupelor otomane a continuat pe tot parcursul lunii august a anului 1848, neînregistrându-se însă evenimente deosebite[5].

Primul serviciu secret militar modern, cu organizare definitivă, a fost înființat abia în epoca Unirii Principatelor, la 12/24 noiembrie 1859, prin Înaltul Ordin de Zi nr. 83, emis de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.  Lua naștere Secția a II-a a Corpului Marelui Stat Major General al Armatei care avea ca atribuții „tot ce privește la operațiile tactice și strategice, precum recunoașteri și itinerare militare[6]”.

Se pare că serviciul secret al armatei devenise deosebit de activ, în perioada de început a domniei lui Carol I, deoarece a pus la cale un plan tainic de racolare a unor ofițeri români ardeleni din armata austro-ungară pentru a sevi cauza națională. Un Ordin circular al Comandamentului General din Timișoara al armatei austro-ungare, trimis comandanților militari din Banat la 4 noiembrie 1868, stă mărturie în acest sens: „Mai mulți români austrieci, care au fost la București, au primit în ultimul timp misiunea secretă să atragă în serviciul moldo-valah ofițeri și subofițeri din armata cesaro-regească, mai ales din Transilvania, și în general să câștige simpatia trupei române față de cârmuirea (Regierung) din București. (...) Realizarea acestui scop a fost încercată în primul rând printre demobilizați și cei din concediu(...). Dar pentru că astfel de agitațiuni se pot face și printre românii din serviciul activ (...) vă însărcinăm să preîntâmpinați din vreme încercările cu astfel de intenții și să comunicați neîntârziat tot ce observați[7]”.

Războiul de Independență (1877-1878) a oferit un nou imbold dezvoltării și extinderii atribuțiilor serviciului militar secret.

Date importante despre sistemul informativ al Armatei Române găsim în cartea căpitanului Protopopescu Ioan din Regimentul X Putna privind recunoașterile militare. Deși lucrarea nu este datată precizăm faptul că respectivul ofițer apare în organigrama Regimentului X Putna în anul 1885[8].    Probabil a stat câteva luni ca angajat la Regimentul X Dorobanți din Focșani căci tot la 1885 în regăsim ca instructor de gimnastică și instrucție militară la Liceul Sfinții Petru și Pavel din Ploiești iar la 1886  figura ca ofițer la Regimentul 8 Dorobanți din Buzău. Așadar cartea sa, Memoriul oficerului și sub-oficerului de orice armă în recunoascere a apărut cel mai probabil în 1885, an în care este atestat ca ofițer la Regimentul X Putna.

          În afară de recunoașterile jurnaliere (obișnuite) în armată existau și recunoașterile speciale care erau executate doar de ofițerii de Stat Major. Recunoașterile speciale aveau ca scop cercetarea terenului de luptă pentru a depista poziția inamicului și de a colecta științe statistice[9].

          Interesante sunt mențiunile de la Capitolul IX privind „recunoașterea drumurilor de fier”: „În fiecare stat ministerele de resbel posedă un birou aparte numit deposit de răsboiu care se ocupă de statistică și topografie, notând toate transformările și modificările ce se operează în diferite țări, având o importanță economică, politică și militară. Aceste birouri în timpul de pace cu mijlocul documentelor adunate asupra oricărei linii ajung a face o recunoascere adevărat folositoare, coprinsă într-o hartă specială a drumurilor de fier din toate țările Europei, la care se adaogă în fiecare an noile construcțiuni, notându-le raionul curbelor, repeziciunea pantelor, întinderea și felul podurilor, tunelelor și, în fine, liniile cu unul sau două traseuri. Statistica va fi făcută pentru fiecare linie în parte, cu personalul și materialul fix și rulant, coprinzând descripțiunea lucrărilor de artă, dimensiunile fiecărei gări, mijloacele de ambarcare și debarcare atât pentru cavalerie cât și materialul de război; toate aceste detalii vor fi notate în registre și ținute la curent în mai multe exemplare[10]”.

          La capitolul XI Statistica militară sunt descrise modalitățile de a procura informații detaliate, în speciale din țările vecine și din țările aflate în alianțe militare inamice. Erau relevante datele privind situația topografică, igienică (pentru prevenirea epidemiilor), demografică, situația financiară, a spațiilor de locuit, cultura și bogățiile acestor țări. Pe lângă călătoriile incognito efectuate de ofițerii de Stat Major (cu trenul sau pe jos), informații prețioase se puteau obține prin racolarea unor spioni din rândul cetățenilor țărilor străine: ingineri contructori de poduri și șosele care ofereau date despre căile de comunicație pe uscat, angajați ai serviciilor hidraulice și pescari de meserie care cunoșteau în detaliu cursurile de apă, vadurile, zăgazurile, podurile. De asemenea, la nivelul localităților, se mai puteau obține informații de la primari, prefecți, funcționari, medici și comercianți. Pentru a avea valoare operativă, informațiile trebuiau grupate și ordonate pe localități.[11]

          La 15 iunie 1885, Secția a II-a a Marelui Stat Major al Armatei Române era condusă de colonelul C. Brătianu care era secondat de căpitanii N. Filip și R. Boteanu. Dintr-un raport de activitate trimis, la acea dată, ministrului de Război aflăm că în sarcinile Secției a II-a intrau atât studierea armatelor străine cât și asigurarea securității comunicațiilor și transporturilor militare:

„Continuarea studiului relativ la regularea și pregătirea diferitelor serviciuri auxiliare ale armatei: astfel s-a înaintat Ministerului un project de regulament general asupra serviciului telegrafo-poștal militar în timp de pace și de resbel. De aseminea un project de decret relativ la înființarea unei comisii mixte permanente de comunicații militare în timp de pace și în timp de resbel.

Se lucrează la un project de regulament de execuție relativ la serviciul telegrafo-poștal precum și la un project de regulament de execuție pentru transporturile militare cu căile ferate, trenurile de equipage militare și auxiliare, navigația fluvială și maritimă.

Sub raportul studiului forțelor militare ale diferitelor state s-a înaintat Ministeriului un project de instrucții relative la modul cum trebuiesce să se facă acest studiu.

Pe lângă lucrările curente ale Secțiunei precum: studii de scrieri literare și militare, asupra cărora se cere de către Minister avisul Comitetului, s-a lucrat încă un project de program pentru școalele regimentare și se lucrează la un manual de învățământ conform cu acest program.

Șeful acestei Secții este însărcinat, în colaborare cu șeful Secției I, cu facerea istoricului Campanii 1877-78[12]”.

În niște Instrucțiuni provizorii publicate la 1887 de Ministerul de Război, la capitolul VI. Informațiuni secrete, se preciza că pe lângă comandamentul suprem al armatei funcționa un birou de informațiuni „către care se îndreaptă, se adună și se coordonă scirile dobândite prin ajutorul emisarilor, sau al agenților din ziare, din interogatoriul desertorilor, al prisonierilor de resbel, al locuitorilor etc.”

          Mai departe este descrisă modalitatea de colectare a informațiilor în caz de război. Trupele care ocupau un teritoriu inamic trebuiau să sechestreze corespondența existentă în oficiile poștale și telegrafice, corespondența autorităților iar la nevoie percheziționau și corespondența persoanelor private bănuite că aveau legături cu inamicul. Actele care conțineau informații importante se trimiteau direct comandamentului corpului de armată.

          Cei care culegeau informații se numeau emisari. Tuturor acestor emisari „se datoresce protecție și ajutor pentru ca să-și poată îndeplini cât mai bine misiunea cu care sunt însărcinați”.

          Interogarea dezertorilor și prizonierilor de război se făcea separat. Aceștia erau percheziționați și li se luau toate actele aflate asupra lor pentru a fi cercetate în vederea dobândirii unor informațiuni folositoare[13].

          Un alt capitol interesant din Instrucțiunile amintite mai sus era capitolul IV. Recunoașteri speciale. Recunoașterile speciale erau acele operațiuni care se îndeplineau de regulă de ofițeri „izolați” în scopul de a culege notițe generale în privința formei, naturii și a mijloacelor economice ale unui teatru de război sau notițe particulare din care să reiasă o expunere pe scurt despre țara în care în care urma să se desfășoare operațiunile militare. De asemenea se culegeau informații despre lucrările de apărare ale inamicului pentru a se putea determina felul și mijloacele prin care se puteau ataca pozițiile fortificate.Recunoașterile speciale erau încredințate atât ofițerilor de stat major cât și ofițerilor de trupă. De regulă ofițerii de artilerie sau de geniu erau cei însărcinați cu culegerea informațiilor despre fortificațiile inamice[14].

          O altă carte interesantă privind culegerea informațiilor de interes militar este cea tipărită la Târgoviște în 1901 de comandantul Școlii Speciale de Cavalerie, maiorul Ioan Herescu intitulată Curs de recunoașteri militare. În respectiva lucrare se regăsesc date despre diversele mijloace de a obține informații despre inamic. Un mijloc special era spionajul militar: „Spionajul se esecută în timp de pace și continuă în timp de răsboi de către 2 categorii de spioni:

          1) Oameni plătiți care sunt aleși printre acei care cunosc bine țara inamică și care prin meseria ce au sunt puțin bănuiți de vrăjmași.

          2) Oameni inteligenți și cu frumoase posiții în țara lor care numai din punctul de vedere al patriotismului îndeplinesc această misiune aducând mari foloase țărei lor. Pe raportul acestora se poate pune temei și lua decisiuni pe când rapoartele spionilor plătiți trebuiesc totdeauna verificate fiindcă asemenea oameni ar putea prea bine să fie plătiți și de adversar cu o sumă mai mare spre a ne raporta neadevăruri”. În teritoriul țării inamice trebuiau întrebuințați ca spioni vizitiii trăsurilor publice, vânzătorii ambulanți și „femeile galante”.

          Pentru a observa cum își indeplinesc misiunile, acestor spioni li se vor da pentru început sarcini ușoare, erau bine plătiți dar li se atrăgea atenția că o trădare din partea lor putea „compromite” atât familia cât și averea lor. Agenților dubli („spionilor bănuiți că servesc ambelor părți”) li se trasau în scris instrucțiuni false pentru a înșela inamicul.

          Instrucțiunile date spionilor trebuiau să fie precise și să nu se întindă „asupra unui mare număr de chestiuni”. De exemplu unui spion i se putea solicita să aducă din cantonamentul inamic ordinele date de autorități și afișele pentru a afla numărul generalilor vrăjmași prezenți și numele lor, numărul regimentelor, numărul tunurilor.

          Puteau servi ca surse informative și documentele confiscate de la inamic din primării, gări, birouri telegrafo-poștale precum și hârtiile găsite asupra militarilor uciși, răniți sau luați prizonieri[15].

          Foarte importante erau datele culese din interogatoriile luate prizonierilor și mai ales ale dezertorilor. Cei din urmă puteau oferi mult mai complete însă acestea trebuiau verificate cu atenție deoarece „desertorii pot fi spioni deghisați și este prudent a să lua cu ei toate precauțiunile”.

          Interogarea spionilor și dezertorilor trebuia făcută imediat ce erau prinși pentru a se profita de „întâiul moment al surprinderii”. Aceștia nu trebuiau intimidați, pentru început interogatoriul urmând să ia forma unei conversații familiare și numai în cazul în care se aprecia că ascund adevărul trebuia să se recurgă la măsuri riguroase pentru a-i specia și a-i determina să spună tot ceea ce știau referitor la denumirea și numărul unităților militare, locul de cantonament, comandanții acestora, resursele pe care le dețineau.

          Pentru a obține informații suplimentare puteau fi interogați locuitorii și voiajorii din localitatea inamică ocupată de Armata Română, de preferință funcționari administrativi, preoți, învățători, cei care aprovizionaseră armata inamică sau îi serviseră drept călăuze[16].

          Deosebit de interesante în Cursul de recunoașteri militare publicat la 1901 sunt și mențiunile privind Orientarea prin informațiuni prin intermediul căreia se poate realiza concomitent dezinformarea inamicului: „În campanie e bine ca la luarea informațiunilor pentru a ne orienta să întrebăm pe locuitori de o altă localitate iar nu de aceia către care mergem pentru că astfel putem induce pe inamic în eroare asupra intențiunilor ce avem[17]”.

          Colonelul Alexandru Averescu (viitorul mareșal al României Mari) în lucrarea Călăuza oficerului ne prezintă organizarea serviciului secret al armatei la 1903/1904. În cadrul Secției a II-a a Statului Major General figura Biroul C Informațiuni care se ocupa de culegerea și verificarea informațiilor privind inamicul și teatrul de operații în general. La acest birou trebuia să se găsească în mod obligatoriu o hartă și tabele statistice privind teatrul de operații. La nivel de corp de armată și de divizie culegerea informațiilor cădea în sarcina Biroului B Operații din cadrul Serviciilor de Stat Major ale respectivelor unități[18].

          Campania din Bulgaria (1913) și Primul Război Mondial (1914-1918) aveau să ducă la o dezvoltare impresionantă a structurilor de informații ale Ministerului de Război.

---

[1] Gheorghe Platon, Documente privind ecoul în Moldova a mişcărilor revoluţionare de la Brăila din anii 1841-1843 în “Romanoslavica”, nr. XI/1965, p. 321-322.

[2] Amintirile colonelului Lăcusteanu, partea a III-a, în Revista Fundațiilor Regale, anul I, nr. 3/1934, p. 533.

[3] *** Anul 1848 în Principatele Române (1848 iulie 28-1848 august  30), tomul III, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, Bucureşti, 1902, p. 154-155.

[4] Ibidem, p. 203-204.

[5] Ibidem, p. 280 şi 288-289.

[6]Sorin Aparaschivei, Serviciul Secret din România (1842-1875). A se vedea: https://historia.ro/sectiune/general/serviciul-secret-din-romania-1842-1875-575831.html (pagină de Internet consultată la 09.06.2024).

[7] Gr. Popiți, „Misiune secretă” în anul 1868 în Revista Fundațiilor Regale, anul X, nr. 6/1943, p. 611-612.

[8] Cornel Țucă, Horia Dumitrescu, Dan Pintilie, Regimentul Putna nr. 10. Jurnal de operațiuni, Editura Pallas, Focșani, 2015, p. 49.

[9] Ioan Protopopescu, Memoriul oficerului și sub-oficerului de orice armă în recunoascere, Tipografia Democratul, Ploiești, p. 26

[10] Ibidem, p. 31-32.

[11] Ibidem, p. 40-42.

[12] Biblioteca Națională a României, Arhiva Istorică, fond Brătianu, ds. 716/1885 (AIFB LXII/7), f. 71-72.

[13] *** Instrucțiune Provisorie, Titlul V, Serviciul de explorație, recunoasceri și informațiuni secrete, Tipografia Moderna, București, 1887, p. 37-38.

[14] Ibidem, p. 35-36.

[15] Ioan P. Herescu, Curs de recunoasceri militare predat oficerilor-elevi ai Școalei Speciale de Cavalerie în anul școlar 1900-1901, Tipografia, Librăria și Legătoria „Viitorul” Elie Angelescu, Târgoviște, 1901, p. 144.

[16] Ibidem, p. 142-143.

[17] Ibidem, p. 94.

[18] Alexandru Averescu, Călăuza oficerului, Tipografia Curții Regale F. Gobl Fii, București, 1904, p. 42-43.